17 Noiembrie
Expoziție
Oglinda de lemn
„Bisericile de lemn sunt de fapt templele noastre străvechi”
prof. univ. Dr. Adriana Babeți
Templele marilor culturi ne-au rămas datorită intenției lor de a cuceri timpul, templele noastre de lemn ne-au rămas pentru că au fost folosite, trăite și reparate de către fiecare generație. Astăzi lucrurile s-au schimbat! Ce se va întampla cu templul nostru? Răspunsul îl avem în față, templul a rămas o oglindă a noastră: locuri ale nepăsării (Crivina), locuri ale câștigurilor necuviincioase (Margina, Poieni), locuri ale ignoranței (Povergina), locuri ale grandomaniei și orbirii (toate celelalte unde biserica de lemn este înlocuită cu o "catedrală")
Departe de a genera un discurs nostalgic, goana omului contemporan spre nou se face preponderent anulând trectul, am ajuns să fim "nimeni".Cu aceste idei în minte, vom continua într-un registru pe care fiecare îl poate alege în funcție de propria convingere, precum am făcut-o și noi. Fie că vorbim despre un templu pentru unii sau un monument pentru alții, acest lăcaș, este un purtător al istoriei, imprimată pe și în acele lemne - scara lucrurilor, proportia, lumina, atmosfera, simbolul, mirosul, felul in care au fost meșteșugite, șamd.
Acest corp a devenit un izvor de cunoaștere pentru cei care își doresc să-l înțeleagă, pentru cei ce mai au răbdare să se aplece asupra lui și asupra celor date mai departe de către meșteri, mai pricepuți sau mai puțin pricepuți, ce și-au lăsat fizic amprenta pe lemnele îmbătrânite care în mod miraculos, încă mai stau împreună într-un corp numit biserică.
Totuși, situația acestor lăcașe (temple sau monumente), mărturie a propriei istorii este mai mult decât critică. Secvențialitatea evoluției noastre în detrimentul unei evoluții cumulative, le transformă în victime - ajungând o bună parte în paragină. Altele sunt schingiuite de renovări care le reduc la formalism, caracter rustic și materialitate, anulându-le într-o mare parte esența - mentalitatea, iscusință în dezvoltarea unor soluții, intuiție constructivă, meșteșug, expresie artistică și arhitecturală și altele.
Instalația noastră încearcă să transmită un semnal vizual de alarmă și să pornească o serie de discuții cu privire la situația în care se află bisericile noastre de lemn si asupra felului în care sunt îngrijite, exploatate și restaurate.
Lemnele nu cresc în forma unei biserici, a unui sălaș, casă ori ocol, ci este transformat cu multă trudă în lucruri ce au fost și încă ne mai sunt de folos.
Uităm ori nu dorim să știm de ele, sau am uitat când un sat își găsea fântâna energiilor sufletești și creatoare în preajma acestora, ori vreo mamă alinarea, sau vreun tată se ruga pentru fiului lui ostaș, oare ce lăsăm noi în urmă e mai prețios decât cea ce ne-au lăsat alții nouă?
Avem capacitatea să ne coagulăm în echipe diversificate de specialiști, iar împreună să căutăm, să găsim și să împărtășim moduri de a sufla viață acestor monumente. Tot noi trebuie să învățăm să prețuim mai mult geniul celor de dinainte, cu putințele și neputințele lor, susținând acest tip de demers, pentru a nu permite mai multor biserici/lăcașe să ajungă mormane de lemne putrezite.
"- Aaa, ce domle, aia ? ...păi aia ce mai e din ia, mai ie un morman de lemne, și ălea putrezâte, nici de foc nu mai sunt bune. Facem alta nouă" - un meșter contemporan
"Cei ce prețuiesc mult au mult, cei ce prețuiesc puțin au puțin" (arh. Al. Baboș) ... aceasta este oglinda noastră de lemn.